de Iosif Felvinți

Clujul şi-a întors mereu spatele la Someş. Nu a făcut-o din rea voinţă, nici din puţină chibzuinţă, ci pentru că aşa era lumea.

Oraşul nostru a trebuit să convieţuiască cu un râu incontrolabil până târziu. În Evul Mediu, măsura bunei vecinătăţi faţă de Someş era cât se poate de clară: colţul nord-vestic al cetăţii Clujului (situat într-un spaţiu delimitat astăzi de capetele străzilor Emil Isac, Constantin Daicoviciu, Octavian Petrovici şi George Bariţiu) se afla la mai bine de 50 de metri de albia râului. Din acel punct, zidul de incintă se îndepărta progresiv de Someş pe măsură ce ambele înaintau spre răsărit.

O distanţă mai mare faţă de râu nu ar fi fost practică: slujnicele spălau rufe în Someş, calfele aruncau în albie puţinele deşeuri pe care omul de demult nu le putea refolosi. O distanţă mai mică ar fi expus oraşul la un pericol recurent: la 1839, John Paget (clujean prin adopţie) se bucura că „Someşul nu curge prin oraş şi bine face, pentru că este un râu de nestăpânit şi l-ar putea duce la vale într-una din bruştele sale inundaţii.” Pericolul a fost oarecum diminuat în ultimii ani ai secolului XIX, când s-au ridicat primele diguri de zid între actualul Hotel Napoca si Piata Mihai Viteazu. Însă primejdia inundaţiilor a dispărut mult mai târziu, la începutul anilor `70 ai secolului trecut, când s-au pus în funcţie barajele de la Tarniţa şi de la Beliş.

Nu doar forţele naturii i-au ţinut pe clujeni cu spatele la râu, ci şi propriile lor apucături sociale.

La începutul secolului XX, clujenii încă mai vedeau ţigănimea istorică pe versantul sudic al dealului Gruia. Acei sărmani nu locuiau în case, ci în nişte cocioabe mai dărăpănate decât putem vedea astăzi la marginea satelor noastre rupte de lume. Iar în urma cu un secol şi jumătate, distanţa dintre clujeni şi acei amărâţi era cu mult mai mare decât aceea care ne desparte pe noi, astăzi, de semenii noştri de la Pata Rât.

Aşadar Someşul sălbatic, cu malurile rupte de viituri, cu copacii smulşi din munte şi îngrămădiţi peste vreun bolovan sau împotmoliţi în vreo plajă mâloasă, constituia o barieră simbolică între oamenii care-şi spuneau „normali” şi cei pe care-i considerau de neatins.

Funcţia simbolică a râului în viaţa oraşului nu a dispărut odată cu alungarea romilor de pe Cetăţuie. Până la sfârşitul secolului XX a existat mereu un „dincolo” şi un „dincoace” de un Someş tot mai primenit care a continuat să marcheze o diferenţă netă între moduri de viaţă cu prea puţine elemente comune.

Au existat şi câteva excepţii în care oraşul civilizat şi igienic a păşit hotărât peste Someş. Prima şi cea mai notabilă dintre ele a apărut la sfârşitul secolului XIX. Câteva dintre familiile de vază ale oraşului îşi construiseră atunci reşedinţe pe ambele maluri ale râului la intersecţia Uliţei Podului (actualul Bulevard Regele Ferdinand) cu Uliţa Mare (actuala Stradă Horea). Locaţia nu a fost aleasă întâmplător: pentru a ajunge la cel mai civilizat mijloc de transport al timpului, care lega Clujul de restul lumii civilizate, cei mai civilizaţi cetăţeni trebuiau sa treacă printre impunătoarele edificii (şi să le privească cu admiraţie sau cu invidie din trăsură).

Exemplul lor a fost urmat în prima jumătate a secolului XX de alte familii burgheze, multe dintre ele proaspăt îmbogăţite sau recent venite în oraş. Acestea şi-au construit locuinţe în doar două zone „dincolo” de Someş: fie de-a lungul străzii Horea, fie vis-à-vis de Grădina Oraşului (actualul Parc Central), de-a lungul unui drum care, continuând peste Tăietura Turcului, lega Clujul de Zalău. Însă majoritari „dincolo” de Someş nu erau burghezii care încadrau cele două străzi intens circulate, ci muncitorii cu rădăcini rurale care şi-au construit locuinţe pe amplasamentul vechiului cimitir al săracilor (în partea nordică a cartierului Gruia) şi în toată zona dintre Nadăş şi Someş, ba chiar şi dincolo de Nadăş, către Dâmbul Rotund.

În acelaşi timp, „dincoace” de Someş, orăşenii autentici, care trăiau din profesii liberale, care aveau timp liber şi care-şi ocupau timpul liber cu serate dansante, cu lecturi literare şi cu ieşiri la teatru, îşi construiau casele cochete de pe actuala stradă a Republicii sau din cartierul Andrei Mureşanu. Cele două lumi despărţite de râu erau atât de diferite, încât, în cel mai bun caz, se întâlneau doar la piaţă.

Lucrurile nu s-au aşezat fundamental diferit nici după al Doilea Război Mondial, când, în mai puţin de o jumătate de secol, populaţia Clujului s-a triplat în urma unui exod rural masiv. „Dincolo” de Someş au apărut coteţe de găini în jurul caselor naţionalizate. În Dâmbul Rotund au proliferat gospodării după modelul celor de la ţară. Urmele lor, deşi firave, se mai fac perceptibile şi astăzi: în cursul unei plimbări prin cartier vă vor sări în ochi casele mai vechi, structural aidoma celor construite în anii `50-`70 prin satele din jur , încă veţi mai putea auzi ici-colo câte un bucolic muget de vacă sau un idilic guiţat de porc, iar cu puţin noroc veţi recunoaşte inconfundabilul dampf al unui ciopor de oi bine ascuns în spatele vreunui gard de lemn îmbibat în ulei de motor ars. „Dincoace” de Someş a înflorit în paralel civilizaţia de beton a comunismului, cu tot alaiul ei de ritmuri şi obiceiuri cotidiene: fluxul metronomic al deplasărilor între cartierele-dormitor şi uzinele de „dincolo” (sau de „pe”) Someş, discuţiile de la scara blocului, escapadele de week-end în grădina părinţilor de la ţară.

De-a lungul întregului secol XX, deşi am „civilizat” Someşul îndreptându-i cursul, împuţinându-i meandrele şi forţându-l să curgă printre înalte diguri de beton, ne-am îndreptat mereu privirea spre alte zone ale oraşului. În afară de faptul că trebuia traversat, Someşul nu prezenta vreun interes nici pentru cei de „dincoace”, nici pentru cei de „dincolo”. Toate zonele de interes public ale burghezilor din prima jumătate a secolului şi ale orăşenilor de sub comunism se găseau „dincoace” de râu: locurile de promenadă (parcuri, grădina botanică), instituţiile culturale, magazinele şi pieţele etc. Majoritatea celor de „dincolo” nu le frecventau aproape niciodată: nu ieşeau la plimbare (instituţia promenadei în cadre naturale civilizate – parcuri, grădini publice etc. nu exista la ţară şi era străină celor proaspăt strămutaţi la oraş), nu se duceau la teatru, nu cumpărau nimic din ce puteau găsi în propria grădină şi, trăind în lipsuri, cumpărau prea puţin altceva.

Însă lumea se schimbă. Clujul devine mai omogen, iar modul de viaţă urban nu mai e de găsit doar pe malul drept al Someşului.

Comportamentele noastre se schimbă. La sfârşitul anilor `90, bicicliştii erau consideraţi periculoşi pentru circulaţia publică, cei care alergau prin oraş treceau de ciudaţi, iar parcul central era aproape pustiu. Azi pistele ciclabile ne sunt insuficiente, dacă petreci o oră într-o zonă liniştită şi neinvadată de maşini vezi mai mulţi alergători decât vedeai în urmă cu 15 ani într-o săptămână întreagă, iar parcul este neîncăpător chiar şi în zilele de lucru.

Oraşul nostru se schimbă odată cu noi. În condiţiile în care zonele de agrement actuale sunt insuficiente iar traficul cu maşina personală devine tot mai sufocant, zona Someşului are toate premisele de a deveni o extensie a Parcului Central. Cum? Daţi drumul ideilor voastre la Someş Delivery.