Am refăcut din memorie cinci scene legate de Someş. Sunt amintiri vagi, neimportante, scene pe care totuşi mi-ar fi plăcut să le pozez la timpul lor, cu oameni reali.

Prima scenă: un necunoscut stătea pe Podul Elisabeta şi se uita la apă. Poate şi la raţe, la PET-urile ce pluteau pe acolo. Era îmbrăcat într-un tricou cu dungi. La un moment dat s-a apucat să verifice lacătele prinse de pod. Când a ajuns la un anumit lacăt l-a pozat cu telefonul şi apoi a sunat pe cineva. Părea supărat.

Uneori văd oameni care strâng gunoaiele din apă. Niciodată nu apucă să le strângă pe toate. Mereu sunt prea multe resturi care rămân printre ierburi şi în nămol.

Într-o sâmbătă, după prânz, doi copii se prefăceau că înoată în Someş. Apa le venea de fapt până la genunchi. Ţipau, râdeau. Cel mai mic l-a întrebat pe cel mai mare dacă sunt crocodili în Someş. Băiatul i-a spus că da.

Foarte des întâlnesc trecători cu câini care se plimbă pe malul Someşului. În aprilie, cred, văzusem şi un dalmaţian. Îl chema Lipici (n-ai cum să uiţi un astfel de nume).

Într-o seară am văzut o barcă de lemn, cu vâsle. Plutea lent pe Someş. Mi-ar fi plăcut să fie un vapor mic, unul care să ajungă până la Dunăre, apoi în Marea Neagră, iar de acolo şi mai departe, şi târziu de tot, înapoi.

Justificare

Am apreciat inventivitatea cu care a fost abordată tema concursului, simplitatea conceptului și încrederea cu care a fost executat. Textul narativ — fermecător ca scriitură de sine stătătoare — formează, împreună cu secvența de imagini, un eseu puternic, personal și jucăuș.